Fiecare comportament are o functie: apare si se mentine pentru ca ofera anumite beneficii celui care il face. In mod frecvent, noi interpretam comportamentele celorlalti in raport cu noi, desi ele se refera la nevoile celui care le face.
Comportamentele agresive reprezinta un indicator al nevoilor emotionale si sociale ale celui care le realizeaza sau un simptom in cadrul unui diagnostic.
Diferenta intre aceste aspecte este o etapa cheie pentru a stabili care este metoda de interventie eficienta.
Pentru comportamentele care reprezinta un simptom al unei tulburari neurologice, metodele de disciplinare singure nu ofera rezultate.
Ce înseamnă comportament problematic sau agresiv al copilului?
Orice copil din orice scoala sau familie are multe comportamente care ne deranjează.
Dacă ar fi să avem o reacţie pentru fiecare comportament pe care îl vedem sau să le gestionăm pe toate, atunci întregul nostru timp personal ar putea fi consumat de acest lucru.
Ca urmare este nevoie să decidem care comportamente reprezinta o problema si asupra căror comportamente este important să intervenim pentru a le modifica.
Cum putem decide care sunt comportamentele problematice ale copiilor care trebuie reduse cu necesitate şi care sunt comportamentele care ţin de specificul vârstei sau alţi factori şi care nu necesită o intervenţie urgentă?
Studiile de psihologia copilului oferă o serie de indici care ne ajută să decidem care comportamente sunt problematice şi trebuie gestionate şi care nu.
Comportamente problematice ale copiilor sunt:
- Comportamentele care pun copilul sau pe alţii în pericol (pereclitează sănătatea fizică sau emoţională).
- Comportamentele necompliante faţă de aşteptările şi cerinţele rezonabile ale adultului, adică comportamente care fac dificilă desfăşurarea unor activitati (de ex. procesul de predare-învăţare în clasă).
- Comportamentele care interferează cu menţinerea relaţiilor sociale pozitive.
De multe ori, adultii gestioneaza situaţiile problematice prin reacţia spontană la comportamentul copilului.
Această reacţie nu ia în considerare modul în care va fi afectat comportamentul copilului/ al celorlalţi copii prezenti.
În orice situaţie de disciplinare există 3 variabile:
- adultul;
- copilul care face comportamentul problematic;
- ceilalţi copii prezenti.
Singura variabilă pe care adultul o poate utiliza/controla este propriul său comportament.
Comportamentul adultului decide dacă situaţia este sau nu controlată.
De aceea este important ca adultul să ştie ce comportament să aleagă ca răspuns la o situaţie problematică, astfel încât celelalte 2 variabile implicate – copilul care a facut comportamentul problematic şi ceilalţi copii prezenti – să fie influenţate în mod pozitiv, eficient.
Când apare un comportament problematic, adultul răspunde în funcţie de modul cum îşi explică/ interpretează respectivul comportament.
Ceea ce gândim despre comportamentul problematic influenţează ceea ce facem în consecinţă.
Exemplu:
Dacă consider că copilul intarzie pentru că nu mă respectă, mă voi enerva şi îl voi ameninţa că îl nu il mai las afara.
Dacă consider că intarzie pentru că doreşte sa termine jocul si sa nu plece in timpul jocului, sa ii lase pe ceilalti fara coechipier, voi zâmbi îngăduitor şi îi voi cere să-si calculeze mai bine timpul pe data viitoare.
Cu alte cuvinte, la acelaşi comportament problematic al unui copil putem reacţiona diferit în funcţie de explicaţia pe care o atribuim acelui comportament.
Care sunt cauzele comportamentelor agresive la copii?
Fiecare comportament are o functie: apare si se mentine pentru ca ofera anumite beneficii celui care il face.
In mod frecvent, noi interpretam comportamentele celorlalti in raport cu noi, desi ele se refera la nevoile celui care le face.
Mai jos prezentăm functiile pe care le au comportamentele oamenilor/copiilor adica nevoile la care acestea raspund.
Funcţia de a obţine ceva:
- Beneficii sociale sau emoţionale (atenţie, laudă, confort emoţional etc);
- Beneficii tangibile (accesul la o activitate preferată, o carte, intimitate etc.);
Exemple: Vorbeşte neîntrebat, alearga etc. pentru a obţine atenţia;
Funcţia de a evita ceva sau de a scăpa din ceva:
- sarcini aversive sau consecinţe negative (sarcini dificile, plictisitoare, care necesită timp îndelungat, critică etc.);
- stări emoţionale negative (frică, ruşine);
- situaţii (interacţiuni cu adulţi, colegi etc);
Exemple: Lipseşte de la oră pentru a evita să fie ascultat sau criticat;
Vorbeşte cu colegul de bancă pentru a scăpa de sarcina dificilă primită în clasă;
Pleaca sau se inchide in camera ca să nu fie văzut plângând;
Minte ca sa evite sa fie pedepsit.
Funcţia de a obţine şi de a evita simultan
Exemplu: Face remarci ironice la adresa colegilor pentru a obţine atenţia şi pentru a scăpa de ora plictisitoare;
Funcţia de a comunica ceva
Exemplu: Refuza sa mearga la o aniversare sau intr-o vizita pentru a comunica ca prefera sa meraga in alta parte, ca nu ii place compania de acolo etc.
Aceste funcţii reprezintă nevoi pe care toţi oamenii le au, precum:
- nevoia de apreciere;
- de stimă şi statut;
- de valorizare;
- nevoia de control;
- de aprobare;
- de comunicare;
- alte nevoi emoţionale şi sociale.
Satisfacerea acestor nevoi asigură funcţionarea optimă a fiecăruia dintre noi.
De aceea, funcţiile pe care comportamenetele le au nu pot fi evaluate, nu pot fi considerate bune sau rele.
În schimb, comportamentele care răspund acestor funcţii pot fi evaluate şi considerate adecvate/ acceptabile sau neadecvate/ neacceptabile.
Exemplu:
Pregătirea temelor pentru fiecare oră sau vorbitul neîntrebat în timpul orei pot servi aceleiaşi funcţii: obţinerea atenţiei din partea adultului/ profesorului.
Diferenţa dintre aceste două comportamente este că pregătirea temelor este un comportament evaluat ca fiind adecvat/ acceptabil, în timp ce comportamentul de a vobi neîntrebat este considerat ca fiind neadecvat şi se doreşte modificarea lui.
Comportamentele neadecvate sau agresive care servesc nevoilor emotionale sau sociale pe care copilul le are fac obiectul interventiilor de disciplinare pozitiva, prin management comportamental.
Adultii sunt responsabili sa invete si sa uitilizeze metodele corecte de disciplinare a copiilor pentru reducerea comportamentelor agresive sau neadecvate.
Cele mai frecvente nevoi pentru a căror satisfacere apar comportamente problematice la copii sunt:
- Atenţia adultului
- Recunoaştere din partea celorlalti
- Confort emoţional
- Siguranţă (securizare)
Cand problemele de disciplinare nu sunt ceea ce par a fi… Cand punem diagnosticul de tulburare neurologica?
Există situaţii în care multe dintre problemele de comportament ale copiilor pot fi simptome ale unei condiţii medicale complexe, precum condiţiile neurologice.
În aceste cazuri, intevenţia psihologului, parintelui si profesorilor are un rol important si trebuie însoţită şi de alte tipuri de intervenţii, specifice simptomatologiei.
Responsabilitatea care revine medicului în aceste cazuri este diferenţierea între o problemă de disciplină şi problemele medicale.
Ca urmare, înainte de a lua decizia de a modifica un anumit comportament prin metode de discipinare verificaţi raspunsul la următoarele întrebări:
- A cui este problema?
Dacă comportamentul problematic nu interferează cu funcţionarea copilului, dacă nu afectează funcţionarea celorlalţi copii sau colegi de clasă sau mediul de învăţare, atunci comportamentul nu reprezintă o problemă reală.
El este perceput ca problematic doar de către profesor sau părinte, în raport cu standardele sau aşteptările sale personale.
- Consecinţele comportamentului sunt atât de catastrofice încât să fie necesară intervenţia chiar dacă comportamentul apare foarte rar?
Dacă comportamentul pune în pericol pe copil sau pe alte persoane, sau dacă afectează buna desfăşurare a programului pentru toţi ceilalţi, trebuie avută în vedere intervenţia asupra comportamentului, chiar dacă ele este foarte rar.
Se recomandă ca pentru aceste situaţii, în care comportamentul apare rar, centrarea atenţiei spre contextul care conduce la apariţia comportamentului şi nu pe comportamentul în sine.
Exemplu:
Trebuie să identificăm şi să modificăm contextele în care comportamentul apare sau acţiunile pe care noi înşine, ca adulţi le facem chiar înainte de apariţia comportamentului.
De asemenea, se recomandă evaluarea abilităţilor copilului de a răspunde la acele contexte, pentru că în aceste situaţii există o mare probailitate ca problema comportamanetală să fie datorată lipsei abilităţii de a răspunde adecvat la acea situaţie.
- Este copilul capabil să îşi schimbe singur comportamentul dacă noi îi oferim întăririle adecvate, în mod adecvat?
Dacă răspunsul la această întrebare este Nu, atunci nu este util să aplicăm metode de disciplinare pentru modificarea acelui comportament.
Este importantă abordarea comportamentului problematic din perspectiva unui simptom al unui diagnostic medical.
- Este copilul capabil să facă comportamentul alternativ dezirabil ? Este capabil să îl facă în mod constant?
Dacă elevul nu este capabil să facă comportamentul dezirabil, sau dacă nu este capabil să îl facă în mod constant, atunci orice plan de intervenţie comportamentală va produce fi un factor de stres pentru elev, care va produce agitaţie, tensiune şi ca conduce la înrăutăţirea modului de manifestare a comportamentului problematic.
Acesta este un indice al faptului ca este probabil ca respectivul comportament să fie un simptom al unui diagnostic medical.
- Pot cei care vor fi responsabili de implementarea planului de modificare a comportamanetului să asigure aplicarea lui consistentă?
Dacă răspunsul la acestă întrebare nu este afirmativ, atunci un astfel de plan de modificare comportamentală nu trebuie început.
Aplicare lui neconsistentă nu aduce rezultate şi poate produce experienţe de învăţare nefavorabile atât pentru copii cât şi pentru adulţii implicaţi.
- Pot fi identificate mai multe probleme comportamentale la acelaşi copil?
Dacă acelaşi elev prezintă mai multe probleme de comportament, se recomandă evaluarea neuropsihologică şi evaluarea psihologică a elevului. Problemele comportamentale pot avea cauze neurologice (de ex. sindromul de deficit atenţional şi hiperactivitate- ADHD) sau probleme emoţionale (de ex. tulburarea de comportament defiant).
Tulburarea de hiperactivitate şi deficit atenţional (ADHD – attentional deficit and hiperactivity disorder)
Un diagnostic frecvent confundat cu problemele de disciplină este tulburarea de hiperactivitate şi deficit atenţional (ADHD – attentional deficit and hiperactivity disorder).
Confuzia se datorează faptului că, de cele mai multe ori, modul de manifestare a bolii este similar unor probleme comportamentale.
ADHD reprezinta o modalitate diferita de funcţionare a sistemului cognitiv.
Aplicarea unor tehnici de intervenţie eficiente porneşte de la cunoaşterea mecanismelor explicative ale tulburării.
Mecanismele explicative ale ADHD sugerează care sunt tehnicile cele mai eficiente de intervenţie şi modul în care acestea pot fi aplicate.
Aplicarea unor metode de intervenţie fără cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor explicative ale ADHD-ului nu este eficientă.
Mecanismele explicative ale ADHD:
- Deficitele cognitive din ADHD apar datorită unor disfuncţii la nivelul funcţiilor executive, ale proceselor neuropsihologice care intervin în autoreglare.
- Problemele de inatenţie care caracterizeză tulburarea pot fi un rezultat al procesării deficitare la nivelul funcţiilor executive, în special a componentei numită memorie de lucru (reprezentări mentale ale evenimentelor care sunt activate temporar în minte pentru a putea ghida comportamentul curent).
- Aceste deficite cognitive se regăsesc în fiecare dintre cele 2 dimensiuni caracteristice ADHD-ului, inatenţia şi hiperactivitatea-impulsivitatea.
- În inatenţie copilul nu are abilitatea de a-şi menţine atenţia într-o sarcină, de a-şi aminti şi a urma regulile sau instrucţiunile şi de a rezista stimulilor distractori în tot acest timp.
- În hiperactivitate cu reacţii comportamentale impulsive apar dificultăţi la nivelul inhibiţiei voluntare sau executive a răspunsului prepotent. Problemele de inhibiţie se pot observa în jurul vârstei de 3-4 ani, iar cele de inatenţie in jurul varstei de 5-7 ani.
- Aceste deficite cognitive sunt expresia funcţionării neadecvate a unor procese cognitive. Sistemul cognitiv este format dintr-o serie de procese (atenţie, memorie de lucru, memorie de lungă durată), care se află în interacţiune unele cu celelalte, iar funcţionarea deficitară a unuia dintre ele afectează automat şi funcţionarea celorlalte. Acest aspect este cu atât mai important în cazul atenţiei, cu cât aceasta susţine şi energetic celelalte procese.
Copiii şi în mod special adolescenţii cu ADHD manifestă dificultăţi de învăţare datorate simptomelor specifice tulburării.
Gimnaziul şi liceul devin mai solicitante pentru elevi din punctul de vedere al sarcinilor şcolare.
Tot în această perioadă aşteptările adulţilor (profesori şi părinţi) faţă de adolescent sunt din ce în ce mai mari în termeni de independenţă, autonomie şi funcţionare socială.
O atenţie specială trebuie acordată adolescenţilor care au ca simptome dominante dificultăţile de susţinere, menţinere a atenţiei (subtipul ADD) şi care sunt mai dificil de identificat decât cele comportamentale, de hiperactivitate şi impulsivitate.
Inabilitatea adolescenţilor de a face faţă sarcinilor şcolare, dezorganizarea şi dificultăţile de menţinere a atenţiei sunt simptome care necesită o abordare specială.
O metodă relevantă de intervenţie in ADHD este managementul contingenţelor, a antecedentelor şi consecinţelor unui comportament.
O metodă eficientă este controlul stimulilor, de exemplu organizarea spaţiului în care copilul realizează o sarcină (de şcoală sau joc) prin minimizarea distractorilor.
Exemple de interventii comportamentale in ADHD:
- Strategii comportamentale în ADHD
- Utilizarea unui calendar zilnic, săptămânal şi/sau lunar.
- Realizarea unei sarcini mai dificile înaintea realizării unei sarcini mai uşoare.
- Fragmentarea unei sarcini complexe în sarcini mai mici.
- Utilizarea unor obiective intermediare în loc de termene de predare.
- Controlul stimulilor din mediu pentru minimizarea distractorilor.
- Adaptarea sarcinilor şi a momentului de învăţare la stilul optim de învăţare şi de viaţă (program de somn, relaxare).
- Solicitarea sprijinului unui tutore sau supervizor/antrenor în realizarea unor sarcini.
Bibliografie:
1998, Barkley, R. A., Attention Deficit Hyperactivity Disorder: A handbook for diagnosis and treatment (2nd ed.). New York: Guilford Press.
2002, Stephen E. Brock, Helping the Student With ADHD in the Classroom, National Association of School Psychologists.
2003, Judge L. David, Suspending Disbelief Moving Beyond Punishment to Promote Effective Interventions for Children with Mental or Emotional Disorders, Bazelon Center for Mental Health Law, Washington D.C.
2001, Hann, D.M (ed.), Taking Stock of Risk Factors for Child/ Youth Externalizing Behavior Problems, U.S. National Institute of Mental Health
2004, Raymond G. Miltenberger, Behavior Modification. Principles and Procedures, Thomson – Wadsworth, Canada.